cai

Cu ceva timp în urmă ţi-am povestit despre un Revelion pe care l-am petrecut eu la Chilia Veche. Dacă nu ai văzut articolul îl poţi găsi aici.

Mi-am promis atunci că îţi voi povesti mai multe despre acel loc absolut special, care se cheamă Chilia Veche.

Aşadar, la Chilia se poate ajunge în două moduri: fie pe apă, cu pasagerul, fie pe uscat, după ce îţi urci maşina pe un bac ce traversează Dunărea de la Tulcea la Tudor Vladimirescu, o localitate mică aflată pe malul opus oraşului Tulcea.


Prima dată când am vrut eu să ajung la Chilia cu maşina, a fost acum câţiva ani, când am aflat că ar fi pe acolo de vânzare un fost canton de vânătoare. Cantoanele de vânătoare erau nişte căsuţe unde trăgeau pentru odihnă vânătorii care ajungeau în acele locuri.

M-am entuziasmat rapid la auzul informaţiei şi au început să mi se deruleze prin cap diverse scenarii despre cum o să fac eu o oază turistică în mijlocul Deltei. Cum or să fie înebuniţi oamenii să ajungă în mijlocul sălbaticiei unde să găsească totuşi condiţii decente, gazde primitoare şi … altceva faţă de ceea ce erau obişnuiţi. Unic şi original! 

Ei, n-a fost chiar aşa, dar vei vedea la final de ce?

Astăzi îţi voi povesti cum am ajuns la Chilia, drumul neobişnuit până acolo, iar mâine îţi voi povesti despre cantonul de vânătoare şi peripeţiile de pe drumul de întoarcere.

Aşadar, am plecat într-o dimineaţă de vară, devreme, pe la 5,30, să vedem nemaivazutul :-). Eram doar eu cu Florin (soţul meu la fel de …dornic de adrenalină şi aventură ca şi mine !) şi un mic Peugeot 106.

Acum când mă uit în urmă, îmi dau seama că nu prea am avut toate ţiglele pe casă cum se zice :-), de am plecat aşa, şi asta pentru că:
– am uitat să-ţi spun că drumul pe uscat până la Chilia este drum neasfaltat, nemarcat şi nu există pe nici o hartă
– niciunul dintre noi nu mai fusese la Chilia pe drumul ăla
– maşina, cu care eram noi, era potrivită pentru orice altceva, dar pentru drumul ăla NU. Ca o paranteză, apoi mi-am dat eu seama de ce se uitau cam strâmb la noi oamenii de pe bac când am apărut şi noi cu buburuza aia de maşină :-).

Deci singurul lucru pe care-l ştiam despre traseu era că trebuie să mergem aproximativ paralel cu Dunărea. Să avem mereu Dunărea în stânga noastră.

Aşadar, am coborât de pe bac pe la ora 6 de dimineaţa şi am pornit pe drumul care ni s-a părut nouă mai circulat. Erau câţiva pescari care mergeau la pescuit în zonă, 2-3 maşini de teren şi câţiva localnici de pe la Pardina şi Ceatalchioi, două sate mici din apropiere.

În tot cazul, drumul, care mergea pe un dig, nu vestea nimic bun. Plin de gropi şi şleauri făcute de tractoare şi căruţe (cam singurele mijloace de deplasare în zonă). Dar nu ne-am pierdut cu firea!

Zona prin care mergeam era depresiunea Pardina-Sireasa, cea pe care Ceauşescu a vrut să o transforme în cea mai mare zonă agricolă din ţară. Această zonă a fost secată şi toate lacurile şi bălţile s-au transformat în teren agricol. După ’89 nu prea s-a mai făcut agricultură acolo şi toată zona are aspect de stepă şi a început să se sălbaticească din ce în ce mai mult.

Din păcate nu se prea poate face o reinundare a zonei pentru a o aduce la starea iniţială, deoarece ar trebui făcute foarte multe lucrari de reconstrucţie ecologică şi nimeni nu pare interesat să investească în aşa ceva.

Aşa că, natura urmându-şi cursul, locul se transformă încet şi sigur încercând să-şi găsească un echilibru. Animalele sălbatice se înmulţesc, caii lăsaţi liberi se sălbaticesc şi, numai din loc în loc, mai vezi câte o stână de oi. E un perimetru unic!

Locurile sunt cunoscute mai mult de pescari. Ei au gasit aici liniste si peşte destul ca sa merite efortul de a înfrunta drumul prost si plin de gropi.

Aşadar, încercând să ignorăm hurducăielile maşinii, urmăream peisajul din faţa noastră care era de vis. Aburi de ceaţă care se ridicau din bălţile de pe o parte şi alta a drumului ne dădea senzatia de ireal. Soarele din ce în ce mai fierbinte strălucea în milioane de stropi de rouă stranşi în pânze de paianjen, pânze care traversau drumul ca nişte bariere.

La un moment dat, ne-a tăiat calea un fazan speriat – mare, colorat şi tare uimit de apariţia noastră. Cârduri de păsări se zburătăceau din lacuri când treceam pe lânga ele. Pâlcuri de cai care păşteau făra să pară a avea un stăpân. Sălbatic şi frumos era totul!

Cu mici poticneli, din groapă în groapă, am ajuns la o răscruce de unde nu prea mai ştiam încotro să mergem. Noroc că pe unul din drumuri venea un nene. Ne-am oprit şi l-am întrebat pe unde să o luăm ca să ajungem la Chilia. A zis că dacă-l luăm şi pe el o bucată de drum ne arată pe unde trebuie să mergem.

Nu ştiu cum să-ti zic, dar a fost una din acele situaţii în care nu prea ştii cum s-o dai să iasă bine. Dacă nu-l luam, nu ştiam pe unde să mergem! Da’ era cam pustiu pe acolo să iei în maşină pe cineva total necunoscut… Oricum, cert e că l-am luat cu noi. Am mers împreună o bucată de drum, ne-a mai povestit una alta despre viaţa lui şi, la următoarea bifurcaţie mare, ne-a arătat pe unde trebuie să mergem şi el a coborât urându-ne drum bun, că de acolo se despărţeau drumurile noastre.

Într-un final, pe la prânz, am ajuns la Chilia, unde ne aştepta un prieten ca să meargă cu noi să vedem cantonul.
Tare uşuraţi am fost când ne-am văzut la marginea satului, la punctul de control de frontiera (fiind localitate de frontieră, la intrare te legitimează grănicerii).

În dreapta noastră era o livadă cu mere şi pot să-ţi spun că îmi voi aminti mereu gustul dulce-acrişor al acelor mere. Viaţa era frumoasă şi noi eram liberi şi abia aşteptam să intrşm în marea aventură a vieţii noastre.

Mâine voi continua povestirea mea dar, înainte de asta, vreau să-ţi spun că dacă vrei să guşti un pic de sălbăticie, din ce în ce mai rară în zilele noastre, încearcă să mergi măcar odată pe drumul spre Chilia. Mulţi dintre prietenii mei au făcut drumul ăla după ce le-am povestit cum a fost şi toţi au spus că aşa ceva nu au mai văzut.

Tot mâine îţi voi dezvălui şi ce ar trebui să iei în calcul dacă te hotărăşti să descoperi acea zonă, astfel încât să ai parte de o experienţă cu totul plăcută.

Cu drag,
Alina

email

Lasă un răspuns